Altar schismatic pe malul Irodanului?

07 Aprilie 2020

Aşa vorbeşte toată adunarea Domnului:
„Ce înseamnă păcatul acesta pe care l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel
şi pentru ce vă abateţi acum de la Domnul,
zidindu-vă un altar ca să vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului?”
Iosua 22:16

Triburile lui Ruben, Gad și Manase au primit drept moștenire ținuturile Galaadului, la est de Iordan. Odată ce cucerirea s-a terminat, a sosit momentul despărțirii. Iosua i-a încurajat să păzească întotdeauna poruncile lui Dumnezeu și să umble pe căile Lui (Iosua 22:5). Apoi i-a binecuvântat și au plecat.

Sosite pe malurile Iordanului, înainte de traversarea râului, cele două triburi au ridicat un altar mare, cu toate că legea lui Dumnezeu interzicea stabilirea unei alte închinări în afară de cea pe care poporul o practica la Silo. Astfel încât, atunci când celelalte zece triburi israelite și-au dat seama, au fost cuprinse de indignare și poporul a decis să meargă să lupte împotriva celor ce călcaseră porunca.

Din fericire, cei mai înțelepți dintre conducători au propus ca o delegație să meargă mai întâi să le ceară o explicație. La sosire, delegații i-au întrebat: „Ce înseamnă păcatul acesta pe care l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel şi pentru ce vă abateţi acum de la Domnul, zidindu-vă un altar ca să vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului? […] Dacă priviţi ca necurată ţara care este moşia voastră, treceţi în ţara care este moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului, şi aşezaţi-vă în mijlocul nostru…” (Iosua 22:16,19). Rubeniţii, gaadiții și manasiții au ascultat cu surprindere acuzația și au răspuns: „Domnul Dumnezeu Cel atotputernic, Domnul Dumnezeu Cel atotputernic ştie şi Israel însuşi să ştie lucrul acesta! Dacă din răzvrătire şi păcătuire împotriva Domnului am făcut lucrul acesta, să nu ne vină în ajutor Domnul în ziua aceasta! Dacă ne-am zidit un altar ca să ne abatem de la Domnul, ca să aducem pe el arderi-de-tot şi daruri de mâncare […], Domnul să ne ceară socoteală de aceasta. Am făcut lucrul acesta mai degrabă de frică, gândindu-ne că într-o zi s-ar putea ca fiii voştri să zică fiilor noştri: «Ce legătură este între voi şi Domnul Dumnezeul lui Israel?»” (Iosua 22:21-29). Altarul era, de fapt, un monument care să stea mărturie pentru legătura etnică și religioasă care îi unea. Explicația a părut pertinentă și fiecare s-a întors în pace în ținutul său.

O inițiativă imprudentă ar fi putut da naștere unei tragedii. Însă înțelepciunea de a acţiona cu prudenţă și de a întreba, capacitatea de a face lumină într-un mod convingător, calmul de a nu reacționa în fața unui raționament greșit și faptul de a-L avea pe Dumnezeu martor au dus la evitarea unui conflict și au adus pacea.

Să ne ajute Domnul să ne exprimăm față de ceilalți folosind cuvintele potrivite.

Totul a fost adus la indeplinire

06 Aprilie 2020

Din toate vorbele bune pe care le spusese Domnul casei lui Israel,
niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.
Iosua 21:45

Istoria exodului israeliților, cu destinația Canaan, prezintă toate etapele unei aventuri a credinței. Întâi a venit porunca divină: „Ridică-te și treci Iordanul acesta.” Apoi a venit obiectivul: cucerirea țării. Pentru a reuși, trebuia să aibă o atitudine adecvată: „Întărește-te și îmbărbătează-te.” E menționată și metoda de urmat: „Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga.” Bineînțeles, există și o făgăduință: „Așa vei izbuti în tot ce vei face, așa vei reuși.” Și, în cele din urmă, a venit și împlinirea făgăduinței: „Tot ce a spus Domnul s-a împlinit.”

Dumnezeu a zis: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise” (Iosua 1:3). „Tu vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da” (Iosua 1:6). „Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9). Cetățile-stat canaanite au capitulat una după alta și israeliții au văzut împlinindu-se Cuvântul Domnului. Expresia „toate s-au împlinit” este epilogul cuceririi, mărturia că promisiunile divine sunt sigure.

În viața credinciosului se întrepătrund indisolubil cotidianul și sacrul: pe de o parte, credința în Providență, speranța, bucuria de a fi ucenici, lupta împotriva ispitei, descoperirea și afirmarea puterii divine, loialitatea, iar pe de altă parte, dificultățile vieții familiale, complexitatea coabitării, obligațiile profesionale, inevitabilele nevoi materiale, boala, frica, descurajarea, nesiguranța. Un creștin nu poate disocia sacrul de profan, treburile lui Dumnezeu de treburile lumii, deoarece, în realitate, Îl implică pe Dumnezeu în toate aspectele vieții sale.

Dar ce ne învață cucerirea Canaanului despre făgăduințele divine? În primul rând, că trebuie să cooperăm cu Dumnezeu pentru împlinirea promisiunilor Lui. Dumnezeu nu va face pentru noi nimic din ce putem face noi singuri. În al doilea rând, că trebuie să urmăm cu strictețe poruncile divine. În al treilea rând, că Dumnezeu nu Își va împlini promisiunile atâta timp cât anatema există în viața noastră. În al patrulea rând, că trebuie să ne curățim de egoism, de autosuficiență și de presupuneri. În al cincilea rând, că trebuie să perseverăm, chiar dacă rezultatul obținut pare negativ. În final, să nu uităm că, fără Dumnezeu, o simplă pânză de păianjen ni se poate părea un zid de netrecut. Dar să ținem minte că, alături de Dumnezeu, obstacolul de netrecut devine nesemnificativ.

Vechile făgăduințe divine rămân întotdeauna de actualitate pentru noi. Să Îi cerem Domnului să împlinească în viața noastră scopurile pe care le-a pregătit pentru noi.

Tu, Iosua, treci Iordanul!

05-Aprilie-2020

Robul Meu Moise a murit.
Acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta,
şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel.
Iosua 1:2

În planul lui Dumnezeu, fiecărei generații îi revine misiunea de a răspunde unei anumite conjuncturi a istoriei. Și dacă fiecare generație trebuie să se confrunte cu noi provocări, Dumnezeu dispune de oameni capabili să înfrunte oricare din aceste situații. Așa cum Moise a fost marele conducător al exodului, Iosua a fost chemat să fie marele conducător care va cuceri Țara Promisă. Trecerea Iordanului deschidea orizonturile unei noi aventuri, demara ultima etapă a drumului către speranță. Și Domnul i-a poruncit lui Iosua: „Ridică-te și treci Iordanul acesta.”

Dar cine era Iosua? Un fiu al deșertului, din părinți sclavi. Fără a fi om de stat și nici strateg militar, cum să fi putut guverna acest popor tare de cerbice? Odată ce cucerirea se va fi terminat, cum avea să organizeze viața națională și închinarea în țara făgăduită? Iosua se gândea la trecerea Iordanului cu teamă și cutremur. Iată de ce Domnul i-a zis: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. […] Eu voi fi cu tine cum am fost cu Moise. […] Întăreşte-te şi îmbărbătează-te. Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:3-5,9).

Încurajat de aceste cuvinte, Iosua s-a îndreptat, cu poporul Israel, spre malurile Iordanului. Acolo au pus corturile pentru trei zile, primind următoarele instrucțiuni: în primul rând, trebuia să se sfințească; apoi, Domnul i-a făcut martorii unei intervenții providențiale. Era perioada umflării apelor și râul își ieșise din matcă. Cu toate acestea, când preoții care duceau chivotul mărturiei au atins apele, ele s-au retras și au putut trece râul pe uscat. Această minune a fost un semn pentru israeliți și pentru regii canaaniți. Și apoi, pe celălalt mal al râului, în apropiere de Ierihon, Iosua a primit o descoperire din partea Celui Atotputernic.

Cu toții avem parte, la un moment dat, de un exod personal mai mult sau mai puțin îndelungat. Urmăm o cale a speranței, unde există un Iordan care trebuie traversat pentru a putea cuceri făgăduințele divine. Astăzi, Domnul ne spune și nouă: „Ridică-te și treci Iordanul acesta.” Care este Iordanul nostru? Ce dificultăți trebuie să înfruntăm astăzi în viață? Da, am primit porunca Domnului de a le traversa, dar am primit și cuvintele Sale de încurajare? L-am întâlnit pe Cel Atotputernic? Dumnezeu ne asigură că providența Sa divină ne va permite să trecem pe uscat apele tumultuoase ale Iordanului nostru, la fel cum S-a îngrijit și de poporul Israel, pribeag și lipsit de apărare. Ce mai așteptați? Este timpul să pășiți!

Un viitor mai bun

04-Aprilie-2020

Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei
şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.
Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi:
erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă,
şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim.
Luca 9:29-31

Dacă analizăm motivele pentru care Domnul nu i-a permis lui Moise să treacă Iordanul, suntem surprinși de tonul tranșant cu care a răspuns la rugăciunile conducătorului evreu. Dumnezeu repetă de șapte ori aceeași propoziție: „Tu nu vei trece Iordanul acesta.” Și mai rău încă, Moise a suferit aceeași soartă de care a avut parte generația care ieșise din Egipt! De ce? Poporul ajunsese la Cades și nu avea apă. Israeliții îi reproșau conducătorului lor că i-a scos din Egipt ca să moară de sete în deșert (Numeri 20:4-5). Dumnezeu i-a poruncit atunci lui Moise să vorbească stâncii în fața adunării poporului, și apa avea să țâșnească pentru ei. Dar Moise s-a adresat poporului cu mânie, a lovit stânca de două ori cu toiagul său și a tâșnit apă (Numeri 20:10-11). Domnului nu i-a plăcut asta și i-a îndepărtat pe Moise și pe Aaron (20:12; 27:14).

Păcatul lui Moise a fost acela de a fi manifestat necredință, de a nu-L fi sfințit pe Dumnezeu înaintea poporului și, mai ales, de a-și fi arătat fățiș atitudinea rebelă. Era, într-adevăr, foarte grav, pentru că era vorba de păcate ale unei căpetenii. Dar cum să îl acuzi pe Moise de rebeliune sau că ar fi disprețuit numele lui Dumnezeu, tocmai pe el, un om care vorbea cu Dumnezeu față către față, care făcuse minuni și semne în numele Lui și despre care se spune că „în Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise” (Deuteronomul 34:10)? O singură greșeală l-a făcut să piardă speranța de a intra în țara Canaanului. A fost drept așa?

Domnul a ascultat rugămințile lui Moise, întrucât în cele din urmă a traversat Iordanul acela, cu toate că nu s-a întâmplat așa cum ar fi vrut bătrânul conducător să se petreacă lucrurile, ci așa cum prevăzuse Domnul. Moise a murit acolo, pe muntele Nebo, dar nu a rămas pentru multă vreme în mormântul său, pentru că asta ar fi stat mărturie pentru o misiune neterminată, pentru un eșec sau o decepție. Dumnezeu l-a înviat într-un trup nemuritor și i-a permis să pună piciorul în însăși inima țării Canaanului în prezența lui Isus, la dreapta Fiului lui Dumnezeu, lângă „Îngerul Celui Veșnic” care l-a însoțit pe tot parcursul periplului prin deșert. Iată răspunsul pe care Tatăl ceresc l-a dat la rugămintea lui Moise de a traversa Iordanul.

Și noi, astăzi, putem primi un răspuns cu privire la Iordanul nostru de netrecut. La fel ca Moise, să acceptăm voința lui Dumnezeu chiar dacă nu o înțelegem. El știe ce este cel mai bine pentru noi.

Nu vei trece Irodanul!

03-aprilie-2020

Moise s-a dus şi a mai spus următoarele cuvinte întregului Israel:
„Astăzi”, le-a zis el, „eu sunt în vârstă de o sută douăzeci de ani:
nu voi mai putea merge în fruntea voastră,
şi Domnul mi-a zis: „Tu să nu treci Iordanul!”
Deuteronomul 31:1-2

E specific omului să se mângâie cu iluzii, să nutrească speranțe, să construiască proiecte și să le realizeze. Dar ceea ce visăm nu se materializează întotdeauna și nici speranțele noastre nu devin neapărat realități. Nu ajungem întotdeauna să ne vedem scopurile realizate și uneori nici nu putem să le apreciem, să ne bucurăm de ele sau să trăim lucrurile pentru care ne-am luptat, ne-am rugat și pentru care am muncit. Viața ne rezervă uneori decepții, frustrări, dezamăgiri care ne transformă existența într-un parcurs aparent steril, ca și cum ar fi vorba de un vis urât (căsătorie eșuată, serviciu pierdut, abandonarea studiilor, o funcţie la serviciu acordată altcuiva, alegerea altcuiva într-un post de conducere în slujba bisericii etc.). Or, fiind credincioși şi implicându-L pe Dumnezeu în mod serios în dorințele și planurile noastre, o astfel de experiență este și mai traumatizantă, până acolo încât poate provoca în noi o anumită pierdere a încrederii în acest Dumnezeu al providenței pe care L-am legat de realizările din viața noastră.

După patruzeci de ani de minuni, după ce a fost nu doar martorul, cât mai ales protagonistul și cel mai implicat în acest lung pelerinaj prin deșert, când era deja pe malurile Iordanului și când urma să își încheie cursa alături de poporul Israel, Domnul i-a spus lui Moise: „Tu să nu treci Iordanul acesta.” Iordanul, obiect al dorințelor, se va transforma în cele din urmă în simbol al speranțelor sfărâmate, într-un dureros și tragic eșec. Abătut, l-a rugat pe Domnul cu fervoare și lacrimi: „Lasă-mă, te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!” (Deuteronomul 3:25). Dar Domnul l-a întrerupt: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta” (Deuteronomul 3:26).

Cu toții am avut parte la un moment dat de un Iordan pe care Dumnezeu nu ne-a permis să îl traversăm. Prin credință, ne-am imaginat, dincolo de realitățile temporare la care am sperat aici, jos, și ne-am văzut viitorul veșnic. Prin credință accedem la misterul insondabil al planurilor lui Dumnezeu, în mâinile căruia ne punem viața. Și atunci, decepția și frustrarea dispar. Profetul Habacuc rezumă experiența credinciosului prin aceste cuvinte de încurajare: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Habacuc 2:4).

Să nu ne descurajăm dacă lucrurile nu merg așa cum am dori. Să Îl urmăm pe Isus. Suntem pe drumul cel bun.

Imi voi construi un templu si voi locui in mijlocul lor

Devotionalul de dimineata

02-aprilie-2020

Imi voi construi un templu si voi locui in mijlocul lor

Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.
Exodul 25:8

Domnul a poruncit construirea unui templu. Să fi fost asemănător cu templul lui Amon din Karnak, dotat cu o minunată sală hipostilă? Sau cu cel din Deir el-Bahari, construit pentru regina Hatshepsut, mama adoptivă a lui Moise? Nicidecum! Modelul sanctuarului israelit din deșert a fost „al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul”, al „lucrurilor cereşti”, incinta sacră fiind nimic mai mult decât „un chip și o umbră”.

În urmă cu câțiva ani am vizitat Egiptul. Îmi amintesc cu ce surpriză ca să nu spun stupoare, am intrat, conduși de ghidul nostru, în complexul sacru din Karnak, în sancta sanctorum, locul preasfânt din templul acesta. Era un cub perfect, unde i se aducea închinare zeului creator Min, o mică statuetă falică, aflată în interiorul unui soi de tabernacul. Am văzut reprezentați în frescele murale și îngeri, asemănători heruvimilor ocrotitori de pe capacul chivotului, care își acopereau picioarele cu aripile. Este evident că Domnul, îngăduitor într-o anumită măsură față de contextul cultural, i-a permis lui Moise să reproducă elemente împrumutate din templele egiptene, dar purificate.

Deși locuirea lui Dumnezeu printre oameni, cea reală, adevărată, a fost întruparea lui Isus-Hristos (Ioan 1:14), sanctuarul israelit a constituit tipul acestei manifestări: lumina din shekinah dintre cei doi îngeri ai chivotului era o reprezentare vie a prezenței divine; lămpile aprinse ale sfeșnicului cu șapte brațe simbolizau lumina Duhului Sfânt care iluminează poporul; pâinile pentru punerea înainte Îl reprezentau pe Isus, Pâinea vieții; sângele jertfelor de ispășire și preoții reprezentau sângele lui Hristos oferit pe cruce și Isus în rolul Său de preot. Sanctuarul israelit, mărturia vie a mântuirii în Vechiul Testament, a fost o minunată parabolă profetico-mesianică a slujirii lui Isus și a planului de mântuire din Noul Testament. Este motivul pentru care ciudata sărbătoare a Zilei Ispășirii, cu toată semnificația ei escatologică, era și o reprezentare a sfârșitului, a judecății de cercetare și a ultimului act de mijlocire al Mântuitorului în ceruri, înainte de venirea Sa.

Iată de ce fiecare credincios este aici, jos, un sanctuar, un templu al Duhului Sfânt prin care îi aduce închinare lui Dumnezeu în duh și în adevăr, o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu, care Îl aduce pe Hristos, viața și crucea Lui, în viaţa noastră.

Ne dorim ca Domnul să locuiască astăzi în viața noastră? Acest lucru este posibil dacă Îi deschidem ușa inimii.

Caleb a manifestat alt spirit

Devotionalul de dimineata

1 aprilie 2020

Caleb a manifestat alt spirit

Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh
şi a urmat în totul calea Mea,
îl voi face să intre în ţara în care s-a dus,
şi urmaşii lui o vor stăpâni.
Numeri 14:24

Exodul și intrarea în țara promisă s-ar fi putut petrece cu patruzeci de ani mai devreme dacă cele douăsprezece iscoade care au explorat teritoriul Canaanului ar fi avut atitudinea lui Iosua și a lui Caleb. Întorși la Cades-Barnea, au adus adunării roade din misiunea lor de recunoaștere, odată cu cele două rapoarte (Numeri 13:3-14,38). Ellen White face următoarea paralelă între exod și peregrinarea bisericii în lumea noastră: „Cei patruzeci de ani de necredință, murmurare și răzvrătire au ținut Israelul din vechime în afara Canaanului. Aceleași păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. Făgăduințele lui Dumnezeu nu au dat greș în niciuna dintre cele două situații” (Evanghelizare, p. 661).

Ce fusese diferit la atitudinea lui Iosua și a lui Caleb? Cel dintâi contrast între ei și celelalte zece iscoade constă în credința primilor, față de necredința celor din urmă. Necredința duce la uitarea minunilor pe care Dumnezeu le făcuse în favoarea lui Israel (Numeri 14:11), precum și la o continuă nemulțumire față de Tatăl ceresc (Numeri 14:3), dând naștere pesimismului, disperării, încăpățânării, criticilor la adresa conducătorilor și ideii nebunești de a se întoarce în Egipt (Numeri 14:1-4). Credința celor doi, Iosua și Caleb, nu a închis ochii în fața circumstanțelor complexe ale exodului. Nu a fost nici irațională, nici îndrăzneață, ci mai degrabă sinceră și obiectivă. În loc să genereze nesupunere, ea a fost un izvor de curaj, de absolută încredere în Providență (Numeri 14:5-9).

Al doilea contrast între cele zece iscoade și Iosua și Caleb implică loialitatea. Cei dintâi nu au fost credincioși față de Dumnezeu în căile lor. Iosua și Caleb, dimpotrivă, L-au urmat întotdeauna pe Domnul (Numeri 32:11-12).

Cel de al treilea contrast reiese din consacrarea, abnegația și spiritul de sacrificiu al celor doi tineri. Cuvântul „noi” apare de nouă ori în raportul celor zece iscoade, pe când Iosua și Caleb se uită pe ei înșiși pentru a pune tot ce aveau la îndemână în slujba poporului lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cele zece iscoade și poporul care le urma au vrut să îi ucidă pe Iosua și Caleb (Numeri 14:10). Violența criminală pe care au manifestat-o contrastează cu spiritul de solidaritate și de unitate manifestat de Iosua și Caleb în timpul celor patruzeci de ani.

La fel ca Iosua și Caleb, și noi putem să adoptăm azi o atitudine diferită de pesimismul dominant al societății actuale și să Îl recunoaștem pe Dumnezeu înainte de toate.