Luni, 20 aprilie

TÂNĂRUL ABSALOM ESTE ÎN PACE?

Împăratul a zis lui Cuşi: „Tânărul Absalom este bine, sănătos?” Cuşi a răspuns:
„Ca tânărul acesta să fie vrăjmaşii domnului meu, împăratul, şi toţi cei ce se ridică
împotriva ta ca să-ţi facă rău!” Atunci împăratul, cutremurându-se, s-a suit în odaia
de sus a porţii şi a plâns. Pe când mergea, zicea: „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul
meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!”
(2 Samuel 18:32-33)

Rar se face referire la David ca tată. Ce dragoste profundă față de Absalom și
câtă preocupare a arătat pentru siguranța acestui fiu rebel, care a provocat un
război civil! Unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lui David a fost
momentul când Absalom a ridicat armele împotriva tatălui său. Cel mai valoros
războinic al lui Israel a trebuit să fugă plângând, atacat de un fiu răzvrătit! Înainte
de luptă, David le-a poruncit generalilor săi: „Pentru dragostea pe care o aveţi faţă
de mine, purtaţi-vă blând cu tânărul Absalom!” (2 Samuel 18:5). Însă lucrurile nu
s-au petrecut astfel. Absalom a murit în luptă de mâna lui Ioab, generalul armatei
lui David. Întotdeauna va exista un Ioab rece, calculat, judecător neînduplecat și
fără milă, care nu va ține cont de durerea pe care ne-o produc problemele copiilor
noștri. Când solii au venit să îi dea împăratului vestea cea rea, pentru rege singurul
lucru care conta era viața fiului său. Și când a aflat că e mort, a fost de neconsolat
până acolo încât „în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul”
(2 Samuel 19:2).
Trăiesc copiii noștri în pace? Au pace tinerii noștri? Adevărul este că tineretul
adventist este partea din poporul lui Dumnezeu cea mai vulnerabilă la atacurile Satanei.
În Plângerile lui Ieremia, pierderea tinerilor poporului este un semn de durere
și ruină: „Vedeţi-mi durerea! Fecioarele şi tinerii mei s-au dus în robie. […] Fecioarele
şi tinerii mei au căzut ucişi de sabie” (Plângeri 1:18; 2:21). Însă există speranță, căci
Îngerul Domnului, pe când vorbea cu Zaharia, spune unui alt înger: „Aleargă de
vorbeşte tânărului acestuia” (Zaharia 2:4). Prin aceste cuvinte, tineretul este implicat
în restaurarea mesianică a Ierusalimului. Știm că Isus ne iubește copiii. Și cea mai
încurajatoare promisiune pe care o primim, ca părinți care, la fel ca David, am plâns
pentru copiii noștri, este cea oferită în Isaia, în mesajele mesianico-escatologice ale
cărții lui: „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi”
(Isaia 54:13).
Să ne rugăm astăzi Domnului pentru tinerii din biserica noastră.

Sâmbătă, 18 aprilie

NU MUTA VECHILE HOTARE PUSE DE PĂRINŢII TĂI

Samson s-a coborât la Timna şi a văzut acolo o femeie din fetele filistenilor. Când
s-a suit înapoi, a spus lucrul acesta tatălui său şi mamei sale şi a zis: „Am văzut la
Timna o femeie din fetele filistenilor; luaţi-mi-o acum de nevastă.” Tatăl său şi
mama sa i-au zis: „Nu este nicio femeie între fetele fraţilor tăi şi în tot poporul
nostru, de te duci să-ţi iei nevastă de la filisteni, care sunt netăiaţi împrejur?”
Şi Samson a zis tatălui său: „Ia-mi-o, căci îmi place.”
(Judecătorii 14:1-3)

Hotarele au avut și continuă să aibă o mare importanță. Aveau rolul de frontieră
pentru a marca teritoriul unor localități și pentru a delimita două câmpuri
alăturate. Pentru a le stabili era suficient uneori să se tragă o brazdă de două ori
mai lată și să se pună o piatră la fiecare capăt. Mutarea sau înlăturarea hotarului
unei proprietăți a fost și a rămas un delict pedepsit de lege. Mai mult decât atât,
inviolabilitatea moștenirii primite de la părinți avea un caracter sacru. În Israel,
mutarea sau înlăturarea hotarelor moștenirii părintești era supusă unui blestem:
„Blestemat să fie cel ce va muta hotarele aproapelui său!” (Deuteronomul 27:17).
Dar hotarele pot avea și o semnificație spirituală. Este vorba, printre altele, de
principiile morale și spirituale ale caracterului, de un stil de viață, de comportament,
de un anumit spirit critic care să ne prevină cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul
nostru, de reguli și semne ale unei apartenențe anume, pe care le moștenim de la
părinții noștri și pe care trebuie să le respectăm, deoarece, în anumite cazuri, aceste
hotare au fost puse cu sacrificii, renunțări, opoziție și sânge.
Samson, tânărul chemat în mod providențial să își salveze poporul din mâna
filistenilor, a primit de la părinți o educație aleasă, în acord cu principiile jurământului
de nazireu. Textul biblic spune că, după naștere, „copilul a crescut şi Domnul l-a
binecuvântat. Şi Duhul Domnului a început să-l mişte” (Judecătorii 13:24-25). Dar
Samson a mutat vechile hotare puse de părinții lui (Proverbele 22:28) frecventând
centrele de divertisment ale orașelor filistenilor, s-a lăsat cucerit de senzualitate, capriciu
care cere să fie repede satisfăcut. Consecințe: a profanat legătura lui sfântă
cu Dumnezeu și a banalizat sursa forței sale extraordinare. A început astfel o tristă
spirală de infidelități față de moștenirea părintească, infidelități care l-au condus la
un teribil dezastru personal. Ce nu a vrut să facă atât cât a fost în viață a trebuit să
împlinească în moarte (Judecătorii 16:30-31).
Nu este bine să disprețuim hotarele puse de înaintași, să ținem minte lucrul acesta.
Ele au fost așezate pentru că există în ceruri un Dumnezeu.

Soarele apune: B 20:04, CT 19:53, IS 20:03, MS 20:14, SM 20:23, DJ 20:13, AR 20:26

Joi, 16 aprilie

EU ŞI CASA MEA VOM SLUJI DOMNULUI

Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau
dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor
amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.
(Iosua 24:15)

Cuvintele de despărțire au fost întotdeauna foarte importante, mai ales cele
de adio rostite de cineva important. Să medităm astăzi asupra ultimelor cuvinte
pe care le-a adresat Iosua poporului Israel odată ce cucerirea s-a terminat,
teritoriul s-a împărțit și viața cotidiană s-a instituit în ţara promisă, populată încă
de canaaniți. În cele din urmă, cuvintele păstrate de textul nostru sunt un ecou
îndepărtat al celor pe care Moise însuși le-a rostit înainte de a muri: „Iau azi cerul
şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea
şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul
30:19). Ambii insistă asupra importanței alegerii între loialitate și răzvrătire,
ascultare și neascultare, binecuvântare și blestem.
Cred că Iosua adaugă ceva semnificativ: asentimentul și angajamentul asumat
de întreaga sa familie. Deși credincioșia față de Domnul și mântuirea sunt aspecte
care privesc personal pe fiecare, niciodată în procesul de convertire Cuvântul lui
Dumnezeu nu a prezentat familia ca pe altceva decât ceea ce este: o entitate solidară,
cu caracter unitar, reprezentativă și garantă a membrilor ei. Episodul convertirii
temnicerului din Filipi relatează că Pavel și Sila i-au transmis mesajul Domnului atât
acestuia, cât și casei lui; el și toți ai lui au fost botezați pentru că au crezut în Dumnezeu
(Faptele 16:32-34). Nimeni nu a fost obligat să accepte, mai întâi li s-a prezentat
tuturor Evanghelia, dar nimeni nu a fost exclus, nici chiar sclavii.
Iosua s-a declarat garantul familiei sale, luându-și angajamentul de a rămâne
credincioși față de Dumnezeu, el și casa lui. Știa că acest lucru presupune educație,
instruire, prevenire, dragoste și autoritate, și cu toate acestea nu a renunțat, și-a asumat
responsabilitățile și a proclamat ferm adeziunea solidară a casei sale la Dumnezeu.
Cele Zece Porunci fuseseră date într-un context social care integra și responsabiliza
întreaga familie: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos,
care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam
al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc
poruncile Mele” (Exodul 20:5-6). Mai mult, păzirea Sabatului implica toți membrii
căminului (Exodul 20:10).
Să decidem astăzi să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată familia. Și nimic să nu ne
îndepărteze de acest obiectiv.

Marți, 14 aprilie

O POVESTE DE DRAGOSTE, PROVIDENŢĂ
ŞI CREDINŢĂ

Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta
lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.
(Geneza 24:67)

Avraam era deja foarte bătrân când l-a pus pe Eliezer, administratorul lui, să
jure că nu va lua de soție pentru Isaac pe niciuna dintre femeile canaanite, ci
pe una dintre fetele rudelor sale. Așadar, Eliezer a plecat la Nahor, în Mesopotamia,
în căutarea unei soții pentru fiul stăpânului său. Într-o după-amiază, servitorul
s-a oprit la fântână la ora la care femeile ieșeau să ia apă pentru casele lor și
s-a rugat Domnului: „Te rog, dă-mi izbândă astăzi şi îndură-Te de stăpânul meu,
Avraam” (Geneza 24:12). Atunci a apărut Rebeca, o tânără „foarte frumoasă” care,
plină de solicitudine, a trecut proba stabilită de Eliezer, dându-i să bea și adăpându-
i și cămilele. Dumnezeu l-a condus pe bătrân la fiica unui nepot al lui Avraam,
răspunzând astfel cu o oportunitate la rugăciunile sale.
Ellen White menționează: „Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu
grijă și în care sfatul persoanelor mai în vârstă și cu mai multă experiență ar trebui
căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Biblia
a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea
divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci acesta este înainte de a face pasul acela
care leagă oamenii laolaltă pentru toată viața” (Patriarhi și profeți, p. 158). Eliezer
a prezentat familiei tinerei fete motivul călătoriei sale. Au recunoscut cu toții că
Dumnezeu a intervenit. Au schimbat daruri între ei și apoi majordomul lui Avraam
și familia Rebecăi au pregătit logodna. Și Rebeca? Ea nu a avut nimic de zis? Familia
a întrebat-o: „Vrei să te duci cu omul acesta?” Rebeca a răspuns afirmativ. Răspunsul
său pozitiv a dovedit că ea însăși era o tânără credincioasă: a acceptat să se separe de
ai săi, pentru a începe minunata aventură a unui mariaj sub călăuzirea lui Dumnezeu.
În cele din urmă, au ajuns în Palestina. Rebeca a petrecut lunga călătorie în
liniște, în rugăciune, încrezându-se în Dumnezeu. Relatarea ne spune că Isaac, făcând
o plimbare pe câmp, a intrat în scenă atunci când caravana lui Eliezer se apropia
de locul unde era tabăra lui Avraam. Atunci s-au aflat față în față, pentru prima
dată, Rebeca și Isaac. Răbdarea, credința în Dumnezeu și încrederea în părinții lor
au dat roade: împreună au constituit unul dintre cele mai solide cupluri ale Bibliei.
Dumnezeu ne cunoaște nevoile. Să păstrăm astăzi cu noi făgăduința: „Domnul
să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmii 37:4).