Ion Copăceanu – Biografie

Michael C. Armour Biografie

In curand

Ellen White

Pe scurt, este vorba despre o femeie cu daruri spirituale remarcabile, care a trăit în secolul al XIX-lea cea mai mare parte din viaţă (1827-1915), dar prin scrierile şi activitatea sa publică a avut un impact revoluţionar asupra a milioane de oameni de pe tot cuprinsul globului.

În timpul vieţii sale a scris mai mult de 5.000 de articole şi 24 de cărţi; astăzi sunt disponibile în limba engleză mai mult de 100 de titluri, incluzând aici compilaţii din 55 000 de pagini de manuscris. Ellen White este cea mai tradusă autoare din toată istoria literaturii, şi cel mai tradus autor american. Opera ei acoperă o arie vastă de subiecte, incluzând religie, educaţie, sănătate, relaţii sociale, misiune, profeţii, publicistică, nutriţie şi management. Capodopera sa cu puternic impact în domeniul trăirii creştine şi care efectiv a schimbat oameni, Calea către Hristos , a fost publicată în mai mult de 135 de limbi.

Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că Ellen White a fost mai mult decât o scriitoare talentată; ei cred că ea a fost desemnată de Dumnezeu ca mesager special pentru a atrage atenţia lumii către Sfintele Scripturi şi a ajuta pe oameni să se pregătească pentru cea de-a doua venire a lui Isus Hristos. De la vârsta de 17 ani până la moartea sa, 70 de ani mai târziu, Dumnezeu i-a dat aproape 2000 de viziuni şi vise. Viziunile variau ca întindere temporală, de la mai puţin de un minut până la patru ore. Informaţiile şi sfaturile primite prin aceste revelaţii au fost scrise de ea pentru a fi împărtăşite şi altora. Astfel, scrierile sale speciale sunt privite de adventiştii de ziua a șaptea ca fiind inspirate de Dumnezeu, iar calitatea lor excepţională este recunoscută chiar şi de cititori neadventiști.

Aşa cum se afirmă în Adventiştii de Ziua a Şaptea cred , „scrierile lui Ellen White nu sunt un substitut pentru Scriptură. Nu pot fi puse pe acelaşi nivel. Sfintele Scripturi nu împart poziţia supremă cu nimic altceva, constituind standardul unic după care atât scrierile ei, cât şi altele trebuie judecate şi cărora trebuie să li se subordonează.” (Adventiştii de Ziua a Şaptea Cred, Editura Viață și Sănătate , p 318).

Totuşi, aşa cum nota Ellen G. White însăşi, „faptul că Dumnezeu şi-a descoperit voinţa pentru oameni prin Cuvântul Său, nu a făcut inutilă prezenţa şi călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Dimpotrivă, Duhul a fost promis de Mântuitorul nostru urmaşilor Săi pentru a le deschide Cuvântul, iluminând şi concretizând învăţăturile lui.” (Tragedia Veacurilor, p. 8).

Nașterea și copilăria

Ellen şi sora ei geamănă, Elizabeth, s-au născut pe 26 noiembrie 1827 în familia lui Robert şi Eunice Harmon. Cu opt copii în familie, căminul lor era un loc plăcut şi plin de afecțiune. Locuiau la o fermă mică lângă aşezarea Gorham, în ţinutul Maine, în partea de nord-est a Statelor Unite. La câţiva ani de la naşterea fetiţelor gemene, Robert Harmon a renunţat la agricultură şi, împreună cu familia, s-a mutat în oraşul Portland.

În copilărie, Ellen ajuta la treburile casei şi pe tatăl său la fabricarea pălăriilor. La vârsta de nouă ani, când se întorcea acasă de la şcoală, într-o după-amiază, a fost grav rănită la faţă de o piatră aruncată de o colegă de şcoală. A rămas inconştientă aproape trei săptămâni, iar în anii următori a suferit foarte mult de pe urma acestei răni grave la nas. Educaţia ei formală s-a încheiat brusc şi se părea că fetiţa care promitea nu avea să mai trăiască prea mult.

În 1840, Ellen şi părinţii ei participau la o întâlnire metodistă în Buxton, Maine, şi acolo, la vârsta de 12 ani, ea şi-a consacrat inima lui Dumnezeu. Pe 26 iunie, 1842, la cererea ei, a fost botezată prin scufundare în golful Casco, Portland. În aceeaşi zi a fost primită ca membră a Bisericii Metodiste.

Mesajul advent

În perioada 1840 – 1842 Ellen împreună cu alţi membri ai familiei au participat la întâlniri millerite (așteptători ai revenirii lui Isus Hristos) în oraşul Portland, au acceptat învățătur prezentată de William Miller şi asociaţii săi şi aşteptau cu încredere revenirea iminentă a lui Hristos. Ellen era o creștină activă care dorea sa-şi convingă prietenii cu privire la acest mesaj.

Dezamăgirea survenită în urma faptului că Hristos nu a revenit pe 22 octombrie 1844 a fost simţită acut şi de tânăra Ellen care, împreună cu alţii, studia Biblia şi se ruga cu seriozitate pentru lumină şi călăuzire în zilele confuze care au urmat. În timp ce mulţi ezitau sau îşi abandonau credința în revenirea lui Hristos, Ellen Harmon, într-o dimineaţă spre sfârşitul lui decembrie, s-a alăturat altor patru femei pentru închinarea de familie în casa unui credincios din South Portland. Acest grup mic avea impresia că cerul este aproape şi, în timp ce puterea lui Dumnezeu a coborât peste Ellen, ea a văzut în viziune călătoria poporului așteptător al revenirii spre cetatea lui Dumnezeu. (Scrieri timpurii, pp. 13-20, orig.).

După aceea, tremurând şi copleșită, tânăra de 17 ani le-a povestit viziunea credincioșilor din Portland, iar ei au acceptat această viziune ca pe o iluminare de la Dumnezeu. Ca reacţie la o viziune ulterioară, Ellen a călătorit din loc în loc cu prieteni şi rude pentru a le relata grupurilor împrăştiate de credincioși ceea ce îi fusese descoperit.

Zilele acelea nu au fost uşoare pentru adventiştii care fuseseră dezamăgiţi. Nu numai că au întâlnit batjocura şi ridiculizarea din partea unor persoane, dar nici între ei nu erau uniţi, astfel că fanatismul de diferite feluri a început să apară în rândurile lor. Însă Dumnezeu, prin revelaţie, i-a arătat lui Ellen Harmon care avea să fie sfârşitul unor astfel de mişcări fanatice, însărcinând-o să mustre şi să corecteze erorile. Acest lucru i s-a părut greu de îndeplinit.

Căsătoria cu James White

Într-o călătorie la Orrington, Maine, Ellen a întâlnit un tânăr predicator adventist, James White, atunci în vârstă de 23 de ani. Cum îndatoririle lor îi făceau să se întâlnească din când în când, între ei a luat naştere o afecţiune care a dus la unirea lor prin căsătorie la sfârşitul lunii august 1846.

În timpul primelor săptămâni de la căsătoria lor, James şi Ellen au studiat cu mare atenţie o broșură de 46 de pagini publicatâ de Joseph Bates, în Bedford, Massachusetts. Broșura, intitulată Sabatul zilei a şaptea, prezenta dovezile biblice pentru sărbătorirea zilei a şaptea. Convinşi că opiniile prezentate erau scripturistice, ei au început să respecte Sâmbăta ca zi de odihnă. Șase luni mai târziu, la data de 3 aprilie 1847, lui Ellen White i s-a arătat în viziune Legea lui Dumnezeu în Sanctuarul ceresc, având un nimb de lumină în jurul poruncii a patra. Această perspectivă a adus o mai clară înţelegere a importanţei doctrinei Sabatului şi a confirmat încrederea adventiştilor în ea. (Scrieri timpurii, pp. 32-25, orig.).

Zilele de început ale căsniciei lui James şi Ellen White au fost marcate de sărăcie şi încercări. Pionierii mişcării adventiste nu aveau sprijin financiar, aşa că James White îşi împărţea timpul între predicare şi câştigarea traiului, muncind la căile ferate, la câmp sau în pădure.

Pe 26 august 1847, în familia White s-a născut un fiu, Henry. Prezenţa lui i-a adus multă bucurie şi mângâiere tinerei lui mame. Însă, curând, Ellen White şi-a dat seama că trebuie să-şi încredinţeze copilul unor prieteni de nădejde şi să-şi continue activitatea, călătorind şi transmiţând mesajele pe care Dumnezeu i le-a încredinţat. În următorii ani a scris foarte mult, a călătorit pe distanţe mari pentru a vizita credincioșii şi a participat la conferinţe religioase.

Începutul lucrării de publicare

În vara anului 1849, în timp ce se afla la Rocky Hill, Connecticut, James White a început publicarea revistei Adevărul Prezent, care apărea la două luni și avea opt pagini. Numerele următoare conţineau articole scrise de Ellen White şi prezentau perspectivele profetice ale viitorului bisericii, alături de sfaturi şi avertizări.

Anul 1851 a marcat apariţia primei cărţi a lui Ellen White, o lucrare de 64 de pagini intitulată A Sketch of the Christian Experience and Views of Ellen G. White (Un rezumat al experienţei creştine şi opiniilor lui Ellen G.White). Acest document de început, împreună cu Supplement (Suplimentul), pot fi acum găsite între paginile 11 şi 127 ale ediţiei engleze a volumiului Early Writings (Scrieri timpurii).

Zilele de început ale revistei Review and Herald din 1850 şi Youth’s Instructor (Îndrumătroul tinerilor) din 1852, găsirea unei tipografii manuale, apoi publicarea lucrărilor în Rochester, New York, între 1852 şi 1855, au fost misiuni grele şi solicitante. Situaţia financiară era precară. Boala şi suferința au adus uneori tristeţe şi descurajare. Însă, viitorul rezerva şi zile luminoase, iar când în 1855 credincioşii adventişti din Michigan i-au invitat pe soţii White în Battle Creek şi au promis construirea unei mici tipografii, totul urma să se schimbe.

Mutarea la Battle Creek

În noiembrie 1855, Editura Review and Herald cu tiparniţa manuală şi alte instrumente de tipărit, s-a mutat din sediul închiriat din Rochester, New York în noua clădire din Battle Creek, Michigan, atât de generos oferită de credincioşii adventişti.

La câteva zile după ce soţii White împreună cu asociaţii lor au ajuns în Battle Creek, s-a programat o conferinţă pentru discutarea planurilor de răspândire a mesajului adventist. La sfârşitul acestei întâlniri generale, un număr de probleme importante pentru biserică i-au fost prezentate lui Ellen White. Ea le-a scris, apoi le-a citit bisericii din Battle Creek. Membrii bisericii au recunoscut că acest mesaj era benefic pentru toate grupurile de credincioşi, aşa că au votat ca să fie publicat. Într-un timp scurt, o broșură de 16 pagini a ieşit de sub noua tiparniţă, având titlul Mărturii pentru biserică,  prima lucrare dintr-o serie de scrieri care în 55 de ani a ajuns la aproape 5 000 de pagini, aşa cum sunt publicate în cele nouă volume din seria Mărturii pentru biserică.

În următorii ani Ellen White împreună cu soţul ei, au pus bazele Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, cât și activităţii de publicare, călătorind cu trenul, cu trăsura sau cu sania. Călătoriile acestea reprezintă un lung sir de suferinţe în urma frigului aspru îndurat în timpul deplasărilor lungi prin ţinuturi abia populate, cât şi dovezi nenumărate ale protecţiei lui Dumnezeu în faţa multor primejdii. Au trecut și prin descurajări în urma atacurilor îndreptate asupra activităţilor bisericii, dar au experimentat si bucurii ca rezultat al manifestării puterii lui Dumnezeu. El a adus biruința în viaţa păzitorilor Sabatului şi succesul în activitatea celor care erau în primele rânduri, luptând pentru avansarea cauzei lui Dumnezeu.

Viziunea „Marii lupte dintre bine și rău”

Cu ocazia unui serviciu divin de înmormântare ţinut într-o după-amiază de duminică în luna martie a anului 1858 la şcoala publică Lovett’s Grove (astăzi Bowling Green), lui Ellen White i-a fost prezentată o viziune a luptei străvechi dintre Hristos și a îngerilor Lui împotriva lui Satana și a îngerilor lui. Două zile mai târziu, Satana a încercat s-o ucidă pentru a o împiedica să prezinte și altora ceea ce îi fusese arătat. Însă, susţinută de Dumnezeu în îndeplinirea lucrării încredinţate, Ellen început să scrie despre scenele văzute în această viziune. Lucrarea cuprinde 219 pagini și constituie primul volum din seria Spiritual Gifts (Daruri Spirituale ), și poartă titlul The Great Controversy Between Christ and His Angels and Satan and His Angels (Marea Luptă dintre Hristos şi îngerii Lui şi Satana şi îngerii lui) și a fost publicată în vara anului 1858. Cartea a fost bine primită şi foarte preţuită datorită imaginii clare a forţelor implicate în marele conflict, atingând multe puncte de interes, și abordând mai pe larg scenele finale ale istoriei pământului.

Căminul din Battle Creek

Jurnalele scrise de Ellen White în perioada anilor 1850 arată că nu petrecea tot timpul scriind sau în activități publice. Treburi casnice, întâlniri cu vecinii, mai ales cu cei în nevoie, îi reţineau atenţia, iar ocazional mai ajuta la adunarea și aranjarea paginilor tipărite, în biroul editurii Review and Herald.

În toamna anului 1860, familia White număra şase membri, cu patru băieţi de la vârsta de câteva săptămâni până la treisprezece ani. Însă, copilul cel mai mic, Herbert, a trăit doar câteva luni, moartea lui aducând durere în familie.

Primii ani din decada 1860 au fost ocupați de uriaşe eforturi de a pune bazele bisericii şi de a organiza stuctura acesteia, solicitări ale scrisului, călătoritului şi altele. Un moment special l-a constituit organizarea Conferinţei Generale a Adventiştilor de ziua a şaptea, în mai 1863.

Viziunea reformei sanitare

La doua săptămâni după acest eveniment, James şi Ellen White au vizitat Otsego, Michigan, la sfârşit de săptămână, pentru a încuraja pe lucrătorii evanghelişti de acolo. În timp ce grupul se pleca în rugăciune la începutul Sabatului, lui Ellen White i-a fost dată o viziune cu privire la relaţia dintre sănătatea fizică şi cea spirituală. A văzut importanţa practicării principiilor corecte în dietă şi în îngrijirea corpului şi, de asemenea, beneficiile remediilor naturale – aer curat, băi de soare, mişcarea fizică, folosirea apei și altele.

Până la această ocazie, puţină preocupare a fost acordată chestiunilor privind sănătatea, iar câţiva dintre pastorii suprasolicitaţi fuseseră obligaţi să-şi întrerupă activitatea din acest motiv. Această descoperire referitoare la principiile sănătăţii, transmisă la data de 6 iunie 1863 i-a făcut pe conducătorii Bisericii să-şi dea seama de importanţa reformei sănătăţii. În lunile care au urmat, pe măsură ce devenea evident că mesajul despre sănătate era parte a mesajului adventiştilor de ziua a şaptea, a fost inaugurat un program educaţional de sănătate. Un prim pas în acest sens l-a constituit publicarea a şase broșuri a câte 64 de pagini fiecare, intitulate Health, or How to Live (,Sănătatea – sau cum să trăieşti), compilate de James şi Ellen White. Câte un articol scris de Ellen White a fost inclus în fiecare din aceste broșuri.

Importanţa reformei sănătăţii s-a accentuat în concepția primilor conducători ai bisericii prin moartea prematură a lui Henry White la vârsta de 16 ani, prin boala gravă a lui James White (atac vascular cerebral), care a fost astfel forţat să-şi înceteze activitatea timp de trei ani, cât și prin suferinţele altor predicatori.

La începutul anului 1866, ca răspuns la sfaturile lui Ellen White (Marturii pentru Biserica, vol.1, p. 413), care recomandau credincioşilor adventişti deschiderea unui centru de sănătate pentru îngrijirea bolnavilor şi pentru răspândirea principiilor unei vieţi sănătoase, au fost puse la punct planuri pentru construirea Institutului de Vest pentru Reforma Sănătăţii, ce a fost inaugurat pe septembrie 1866.

Între 1865 şi 1868, în timp ce soţii White îşi continuau lungile călătorii, sănătatea precară lui James White i-a determinat să se mute la o ferma mică lângă Greenville, Michigan. Departe de datoriile presante de la sediul central al bisericii, Ellen White a avut posibilitatea să scrie, astfel că a început prezentarea relatării Marii lupte aşa cum îi fusese arătată mai pe larg în descoperiri ulterioare. În 1870 a fost publicat primul volum din seria The Spirit of Prophecy (Spiritul Profeției), firul relatării mergând de la căderea lui Lucifer din cer şi până în timpul lui Solomon. Lucrul la această serie a fost întrerupt, iar următorul volum avea să apară șapte ani mai târziu.

Dezvoltarea lucrării

Succesul întâlnirilor de tabără ale credincioşilor adventişti, ţinute în Wisconsin şi Michigan spre sfârşitul anilor 1860, a condus la planuri extinse pentru astfel de activităţi în anii următori. James White a luat parte activă nu doar la stabilirea planurilor pentru aceste întâlniri, dar şi prin participarea la cât mai multe astfel de reuniuni, pe măsura ce îi permitea sănătatea şi sarcinile administrative. Lunga perioadă de suprasolicitare prin munca din timpul zilelor grele de început ale bisericii, încordarea datorată datoriilor editorial, alături de responsabilităţile sale ca preşedinte al Conferinţei Generale şi al câtorva comitete instituţionale, şi-au cerut tributul. Ellen White îl însoţea în călătoriile lui, făcându-şi partea în predicare, consilere personal , mergând înainte şi cu scrisul, în măsura timpului disponibil.

Iarna dintre anii 1872 – 1873 i-a găsit în California pentru a consolida proiectele bisericii de pe coasta Pacificului. Aceasta a fost una din cele câteva şederi prelungite în vest în perioada următorilor şapte ani. O importantă viziune i-a fost dată lui Ellen White pe 1 aprilie 1874, în timp ce se afla în vest, iar cu această ocazie i-a fost descoperit felul extraordinar în care activitatea denominaţională avea să se extindă şi să se dezvolte nu doar în statele Unite, dar şi peste ocean. Câteva săptămâni mai târziu, au început să se ţină întâlniri în corturi în Oakland, California, iar cu această ocazie, James White a pus bazele revistei Semnele timpului.

Colegiul Battle Creek

În toamna lui 1874, soţii White s-au întors în Michigan, ajutând la bunul mers al Institutului Biblic, conducând servicii de închinare ale Şcolii de Sabat şi având o contribuţie semnificativă la consacrarea Colegiului Battle Creek pe data de 4 ianuarie 1875. În timp ce Ellen White se afla în faţa grupului care se adunase din mai multe state pentru a participa la deschiderea primei instituţii de educaţie a bisericii, ea a relatat ceea ce îi fusese arătat cu o zi înainte în viziune. Imaginea pe care a prezentat-o referitor la activitatea internaţională pe care credincioşii adventişti trebuie să o desfăşoare i-a convins pe cei prezenţi de importanţa şi nevoia unui astfel de colegiu. Printre alte lucruri, ea a spus că îi fuseseră arătate maşini de tipărit funcţionând pe alte meleaguri, ca şi o bine organizată activitate ce se va dezvolta în teritorii vaste în care, până la acea data, credincioşii adventişti nu se gândiseră să ajungă.

Scriind şi călătorind

În următorii ani, o mare parte din timpul lui Ellen White a fost dedicat scrierii acelei părţi a istoriei Marii lupte care se concentrează asupra vieţii lui Hristos şi a lucrării apostolilor. Aceasta a apărut în volumele 2 şi 3 ale The Spirit of Prophecy,  în 1877 şi 1878. James White era angajat în punerea bazelor editura Pacific Press în Oakland, California şi în colectarea de fonduri pentru extinderea Sanatoriului Battle Creek şi construirea Tabernacolului din Battle Creek.

Atunci când familia White a vizitat noua instituţie de sănătate de lângă St.Helena, California, la începutul anilor 1878, Ellen White a declarat că văzuse acele clădiri şi împrejurimile lor în viziunea care îi prezenta amploarea lucrării pe Coasta de vest. Aceasta era a treia instituție pe coasta Pacificului pe care Ellen White a văzut-o în acea viziune din 1874, celelalte doua fiind revista Semnele Timpului şi casa de editura Pacific Press.

În timpul întâlnirilor de tabără de la sfârşitul anilor 1870, Ellen White s-a adresat unor grupuri mari, cel mai mare fiind adunarea din Groveland, Massachusetts, la o întâlnire de la sfârşitul lui august 1877, când 20 000 de oameni au auzit-o vorbind despre diferite aspecte ale temperanței creştine. Călătoriile au purtat-o în multe locuri din partea de nord-vest a Pacificului. A scris fără oprire, a participat la sesiuni ale Conferinţei Generale, a vorbit la întâlniri de tabără, în biserici sau în faţa unor grupări cu preocupări în domeniul sănătății, şi chiar în închisorile diverselor state.

Sănătatea din ce în ce mai slabă a lui James White a făcut ca întreaga familie să meargă în Texas pentru a petrece iarna 1878-1879. Aici, Arthur Daniells, care avea să devină preşedintele Conferinţei Generale, împreuna cu soţia sa, Mary, s-au alăturat familiei White, tânărul Arthur în calitate de însoţitor şi asistent medical pentru James White, iar Mary ca ajutor la întreţinerea casei.

Decesul lui James White

În următorii ani au fost perioade în care sănătatea lui James White era ușor restabilită astel încât să-și poată continua lucrul. Însă lungii ani de suprasolicitare fizică şi mentală i-au diminuat din ce în ce mai mult vitalitatea, astfel că pe 6 august 1881 a decedat la Battle Creek. Aflată lângă sicriul soţului ei la serviciul funerar, Ellen White şi-a luat angajamentul de a se dedica şi mai mult sarcinilor care îi fuseseră încredinţate.

Curând, Ellen White se afla din nou pe coasta Pacificului, resimţind din plin lipsa tovarăşului său de viaţă, dar angajată cu seriozitate în scrierea celui de-al treilea, respectiv al patrulea, volum din seria The Spirit of Prophecy. În acest mult aşteptat volum a fost prezentată relatarea istoriei Marii lupte dintre bine şi rău, de la distrugerea Ierusalimului până la sfârşitul istoriei acestei planete. A fost publicat într-o ediţie ilustrată pentru vânzarea către publicul larg cu titlul „Marea lupta dintre Hristos şi îngerii Săi şi Satana şi îngerii lui”; în trei ani au fost vândute 50.000 de exemplare.

Ellen White vizitează Europa

Ellen White şi fiul ei William White, au fost rugaţi de mai multe ori de Conferinţa Generală să viziteze centrele de misiune din Europa. Pregătindu-se pentru această călătorie, se părea că sănătatea nu-i va permite să meargă în Europa. Însă credincioasă datoriei, a plecat şi a petrecut aproape 2 ani în Europa, din toamna anului 1885 până în vara anului 1887.

De la Basel, Elveţia, pe atunci sediul central al bisericii în Europa, Ellen White a călătorit în Anglia, Germania, Franţa, Italia, Danemarca, Norvegia şi Suedia. De un deosebit interes au fost cele doua vizite în văile Valdenzilor, în Italia, unde a mers în locurile pe care le văzuse în viziune în legătură cu perioada Evului Mediu şi a Reformei.

Atât în Basel, Elveţia, cât şi în Christiana (astăzi Oslo), Norvegia, Ellen White a recunoscut tiparniţele pe care le văzuse în viziunea din 3 ianuarie 1875, când îi fuseseră arătate mai multe tipografii funcţionând în afara Statelor Unite.

Sfaturile date de ea credincioşilor din bisericile europene au contat foarte mult în stabilirea de planuri şi strategii de organizare.

Tragedia veacurilor şi Patriarhi şi profeţi

Datorită cererii ca volumul al patrulea din The Spirit of Prophecy (Spiritul Profeției) să fie tradus în multe limbi europene, Ellen White s-a simţit îndemnată să descrie mai pe larg scenele marii lupte ce cuprindeau evenimente din Europa. Rezultatul a fost cartea cunoscuta astăzi sub numele de Tragedia Veacurilor, publicată pentru prima oara în 1

888.

Reîntoarsă în Statele Unite, Ellen White şi-a stabilit reşedinţa la Heladsburg, California, însă a participat la sesiunea din 1888 a Conferinţei generale, ţinută în Minneapolis, Minnesota. În lunile următoare a călătorit şi predicat, căutând să unească biserica în jurul doctrinei „neprihănirii prin credinţă”. În aceeaşi perioadă a lucrat la scrierea cărţii Patriarhi şi profeţi, care a apărut în 1890.

 Chemată în Australia

Cu ocazia sesiunii Conferinţei Generale din 1891, lui Ellen White i s-a prezentat nevoia urgenta de a vizita Australia pentru a oferi sfat şi sprijin misiunii bisericii din acea regiune unde lucrarea era încă în stadiul de pionierat. Răspunzând acestui apel, a ajuns în Australia în decembrie 1891, însoţita de fiul ei, William White, şi câţiva dintre asistenţii săi. Prezenţa ei în Australia a fost foarte mult apreciată de noii credincioşi, iar mesajele ei privitoare la dezvoltarea lucrării bisericii au contribuit mult la punerea unor baze solide denominaţionale pe acest continent. Şi aici, vizitând una din casele de editură ale bisericii, Ellen White a recunoscut utilajele tipografice ca fiind parte din ce văzuse în viziunea din ianuarie 1875.

La scurt timp după sosirea sa în Australia, Ellen White a văzut nevoia urgentă pentru o instituţie de învăţământ în Australia, astfel încât tinerii adventişti de ziua a şaptea să poată primi o educaţie într-un cadru creştin, iar lucrătorii să fie pregătiţi pentru misiunea internă şi în diverse insule. Ca răspuns la multe apeluri puternice făcute de Ellen White, o şcoală biblică a fost deschisă în oraşul Melbourne în 1892. Şcoala a funcţionat în clădiri închiriate timp de doi ani, însă în tot acest timp, Ellen White a subliniat în repetate rânduri că planul lui Dumnezeu era ca şcoala să fie amplasată într-un cadru rural.

Şcoala Avondale

Odată ce Dumnezeu a indicat în mod clar că aprobă locaţia, proprietatea Avondale a fost cumpărată. Apoi, pentru a-i încuraja pe cei implicaţi în această acţiune de pionierat, Ellen White și-a cumpărat o parcelă destul de mare şi şi-a stabilit casa lângă noua şcoală. Aşa cum spusese Dumnezeu, această şcoală avea să fie un model a ceea ce trebuia să fie educaţia adventistă.

Pentru ca lucrarea ce se dezvolta în Australia să fie bine condusă, în 1894 teritoriul a fost organizat într-o uniune de conferinţe, prima din istoria adventistă de ziua a şaptea. O parte importantă în aceasta lucrare a avut-o Arthur G.Daniells care, împreuna cu soţia sa, fusese trimis în Noua Zeelanda în 1886 ca misionar. Relaţia de prietenie cu Ellen White şi primirea sfaturilor acesteia pe măsură ce rezolva problemele administrative ale lucrării sale, au ajutat la pregătirea sa pentru lucrarea de mare amploare încredinţata lui când, după sesiunea Conferinţei Generale din 1901, a fost ales preşedinte al Conferinței Generale a Bisericii Adventiste de ziua a Șaptea.

Începerea lucrării medicale

Imediat ce activitatea educaţională a demarat cu succes la Avondale, au fost făcute apeluri pentru punerea bazelor unui program misionar medical. Ellen White a sprijinit aceasta iniţiativă nu doar moral, ci şi contribuind financiar mai mult decât îi permiteau mijloacele sale pentru a face posibilă construirea unui sanatoriu. De fapt, aproape fiecare biserică şi instituție inaugurată în timpul celor nouă ani cât a locuit Ellen White în Australia au beneficiat de susținerea sa financiară.

Pe lângă interesele sale multiple cu privire la lucrarea locală din această zonă de pionierat, Ellen White a găsit timp să scrie mii de pagini de sfaturi preţioase care traversau oceane şi mări pentru a ajunge la conducătorii lucrării din diverse locuri. A scris articole săptămânal şi pentru revistele Review, Signs şi Instructor. Acest program deosebit de încărcat i-a întârziat scrierea cărţilor, astfel că numai în 1898 a fost posibilă finalizarea şi publicarea cărţii Hristos lumina lumii (Viața lui Iisus). Cugetări de pe Muntele fericirilor” a precedat-o cu doi ani (1896), iar Parabolele Domnului Hristos şi Mărturii pentru biserică volumul 6, au urmat în anul 1900.

Întoarcerea în Statele Unite

Într-o zi a anului 1900, Ellen White şi-a surprins familia şi pe cei care lucrau cu ea, spunându-le că primise instrucţiuni divine ca să se întoarcă în America. Din punctul de vedere al lucrării din Australia, plecarea ei părea foarte inoportună, dar Cel ai Cărui ochi vegheză Biserica în întregime şi în perspectivă, ştia bine câtă nevoie era de prezenţa ei în Statele Unite în timpul crizei care avea să marcheze anii de început ai noului secol.

Stabilindu-şi locuinţa la Elmshaven, la câțiva kilometri de orăşelul St. Helena, în nordul Californiei, Ellen White şi-a petrecut ultimii cincisprezece ani de viaţă pregătind cărţi, scriind, lucrând şi călătorind. În anul 1901 a primit invitaţia de a participa la sesiunea din acel an a Conferinţei Generale, ce urma să aibă lov în Battle Creek, Michigan.

La această întâlnire importantă, ea a cerut cu fermitate reorganizarea activităţii Conferinţei Generale a adventiştilor de ziua a şaptea, astfel ca interesele mereu extinse ale bisericii să-şi poată găsi un cadru mai bun de desfăşurare. Această reorganizare a avut loc, deschizând drumul pentru împărţirea responsabilităţilor crescânde care, până atunci, fuseseră doar în sarcina a câtorva oameni. Planul ca uniunea de conferinţe să fie o organizaţie intermediară între Conferinţa Generala şi conferinţele locale a fost reorganizat şi făcut să funcţioneze, pregătindu-se stabilirea unor departamente ale Conferinţei Generale. Aceşti paşi au deschis calea pentru o mare expansiune şi dezvoltare a lucrării bisericii.

Doi ani mai târziu, birourile Conferinţei Generale şi ale Editurii Review and Herald au fost mutate de la Battle Creek şi, în concordanță cu sfatul lui Ellen White referitor la amplasarea lor aproape de Coasta de est, au fost stabilite la Takoma Park, Maryland, o suburbie a orașului Washington D.C. Cu această ocazie, Ellen White şi-a părăsit casa din California şi s-a mutat la Takoma Park. Timp de aproape cinci luni şi-a îndeplinit sarcinile aici. Prezenţa ei la sediul central al bisericii a ajutat la consolidarea încrederii în hotărârea luată.

Anii încărcaţi ai sfârşitului

Spre sfârşitul anului 1905, Divina Vindecare , o carte ce tratează subiectul vindecării trupului, minții şi a sufletului, a ieşit de sub tipar. Educaţie, o altă carte, fusese finalizată în 1903, iar două Mărturii pentru biserică, volumele 7 şi 8, au fost tipărite în 1902 şi respectiv 1904.

În timpul şederii ei în Washington, Ellen White a încurajat lucrătorii bisericii din partea de sud a Californiei să cumpere o proprietate pentru un sanatoriu în Loma Linda, subliniind necesitatea deschiderii lucrării misionare medicale și de educaţie pe coasta Pacificului. Scrisul a fost întrerupt în următorii ani de vizite la Loma Linda pentru a-i susţine pe lucrătorii de acolo, şi la sanatoriul Paradise Valley, lângă San Diego, la punerea bazelor căruia ajutase în 1903.

La vârsta de 81 de ani, Ellen White a călătorit din nou la Washington, participând la sesiunea Conferinţei Generale în 1909. Cu aceasta ocazie a vorbit de multe ori, având o voce clară şi fermă. După această întâlnire, ca împlinire a unei dorinţe pe care o simțise mai de mult, şi-a vizitat oraşul natal, Portland, Maine. Aici a dat mărturie despre convingerile şi misiunea bisericii, vorbind în locul în care îşi începuse lucrarea cu 65 de ani în urmă. Aceasta a fost ultima ei călătorie în partea de est şi a lăsat o impresie de neşters asupra adventiştilor de ziua a şaptea care au ascultat-o sau au întâlnit-o la sesiunea Conferinţei Generale.

Dându-şi seama că zilele care îi rămăseseră erau puţine, când s-a întors la Elmshaven, Ellen White şi-a intensificat eforturile de a finaliza un număr de cărţi prezentând sfaturi speciale pentru biserică. Mărturii pentru biserică volumul 9, a fost publicat în 1909. În 1911 a apărut Faptele apostolilor. În 1913 a fost tipărită cartea Sfaturi pentru părinţi şi educatori , iar în 1914 a fost finalizat şi trimis la tipar manuscrisul pentru Lucrătorii Evangheliei. Ultimele luni active din viaţa lui Ellen White au fost dedicate cărţii Profeţi şi regi. În dimineaţa zilei de 13 februarie 1915, pe când intra în biroul ei din Elmshaven, s-a împiedicat şi a căzut, neputând să se mai ridice. A fost examinată de un medic şi curând a devenit clar că accidentul era serios. Radiografiile au arătat o fractura a şoldului stâng, astfel că Ellen White a rămas timp de 5 luni ţintuită la pat sau într-un scaun cu rotile.

Cuvintele ei adresate rudelor şi prietenilor în timpul ultimelor săptămâni de viaţă dădeau pe faţă un sentiment de voioşie, convingerea de a fi onorat cu credincioşie sarcina încredinţată ei de Dumnezeu şi încredere în triumful final al cauzei adevărului.

Viaţa ei s-a încheiat pe 16 iulie 1915, la vârsta de 87 de ani. A fost aşezată la odihnă pe 24 iulie, alături de soţul ei în cimitirul Oak Hill din Battle Creek, Michigan.

Ellen White a trăit să vadă mişcarea adventistă crescând de la o mână de credincioşi la o mulţime de 136 879 de membri în întreaga lume.

Astăzi Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea numără la nivel mondial peste 18 milioane de membri, iar dacă luăm în calcul copiii și simpatizanții nebotezați se ajunge la aproximativ 25 de milioane de persoane care împărtășesc convingerile adventiste.